marți, 16 iunie 2015

Cazul Stegarului Dac sau despre internarea nevoluntară a pacientului

Zilele trecute am asistat la un caz şocant de ridicare a unui protestatar de pe stradă şi de internare a acestuia într-un spital de psihiatrie fără acordul său. Este vorba de Cezar Avramuţă, cunoscut ca Stegarul Dac. Care, conform declaraţiilor sale, a refuzat internarea în scris, de două ori, şi căruia i s-a servit pretextul că demersul ambulanţei este spre binele său, întrucât, după greva foamei pe caniculă, viaţa sa era în pericol. Până la urmă l-au luat – cam cu forţa – şi l-au dus la Spitalul 9.
Ştirea asta mi-a adus aminte de o poveste personală. O experienţă uluitoare cu autorităţile statului român, pe care am publicat-o mai demult pe acest blog (articolul aici: Cum am aflat că statul român aşteaptăsă mor)

Pe scurt, la prima mea criză de violenţă pe care am avut-o după AVC-ul ce m-a "pricopsit" cu demenţă mixtă, familia a sunat la 112. Doamna dispecer i-a zis nevesti-mii că nu pot fi internat decât dacă îmi dau acordul. Punct. N-avea importanţă că am fost declarat fără discernământ, cu acte medico-legale în regulă. Nici că am pus în pericol viaţa familiei mele.
Ce n-a povestit nevastă-mea în articolul citat mai sus este cum am ajuns să fiu internat până la urmă:

Poliţia – venită la faţa locului – avea mâinile legate, pentru că nu omorâsem pe nimeni, criza îmi trecuse şi mai eram şi bolnav psihic pe deasupra. A lăsat rezolvarea în seama ambulanţei. Adică a şoferului ambulanţei, care m-a convins până la urmă să-mi dau acordul pentru internare: "hai, bre, nea Costică, hai la spital că, uite, ai tensiunea mărită, poţi face un atac de cord" şi nu mai ştiu ce mi-a îndrugat ca să mă păcălească să urc în ambulanţa aia. Se vede că avea experienţă omul, avusese, evident, de a face cu mulţi ca mine şi îşi construise tactici de convigere a celor fără discernământ pentru a-i determina să zică "da, vreau să mă internez".

Aşadar: chiar şi aşa, bolnav de demenţă şi fără discernământ cum sunt, a trebuit ca Salvarea să obţină de la mine acordul verbal pentru internare. Evident că asta e o aberaţie, din moment ce aveam certificate medicale care atestau starea mea şi, teoretic, ambulanţa ar fi trebuit să mă ridice automat, fără să mai stea la discuţii cu mine, mai ales că tocmai avusesem o criză de violenţă. Şi poate că Poliţia ar fi trebuit să mă bage cu forţa în ambulanţă, fără prea multe discuţii, în condiţiile date.
Însă nu-i pot condamna pe oamenii aceia. Da, poate că teoretic n-ar fi trebuit să-mi obţină acordul, însă practic Legea Sănătăţii Mintale îi obliga să parcurgă anumiţi paşi pentru internarea mea. Şi cred că le-a fost teamă să nu greşească din punct de vedere legal şi birocratic.
Dar să lăsăm legea să vorbească:
Art. 54
O persoana poate fi internata prin procedura de internare nevoluntara numai daca un medic psihiatru abilitat hotaraste ca persoana sufera de o tulburare psihica si considera ca:
a) din cauza acestei tulburari psihice exista pericolul iminent de vatamare pentru sine sau pentru alte persoane;
b) in cazul unei persoane suferind de o tulburare psihica grava, neinternarea ar putea antrena o grava deteriorare a starii sale sau ar impiedica sa i se acorde tratamentul adecvat.

În cazul meu, a existat "pericolul iminent". Dar în ambulanţa aia nu se afla nici un medic psihiatru abilitat, nici măcar o asistentă medicală – care să mă evalueze sau măcar să citească actele alea conform cărora aş fi putut fi internat FĂRĂ acordul meu –  ci  a fost trimis doar şoferul, care a procedat cum a crezut el că e mai bine. Şi zic eu că şi-a făcut, totuşi, datoria, cum a ştiut şi a putut, străduindu-se să nu încalce legea (şi nici şpagă n-a luat, între noi fie vorba).

În cazul lui Cezar Avramuţă, însă, legea a fost încălcată în mai multe aspecte ale ei:
1. La faţa locului nu a sosit cu ambulanţa un medic psihiatru abilitat, care să hotărască asupra stării sale mintale. Aşadar, afirmaţia dr. Adela Magdalena Ciobanu, de la Spitalul Obregia, cum că "Legea prevede ca, in cazul in care medicul constata si i se spune ca un om are intentia de a a-si face lui rau sau celor din jur — in cazul acestui pacient s-a spus de catre martori ca era sa (sic!) ar fi vrut sa se sinucida urcandu-se pe televiziune (sic!) — medicul declanseaza internarea” este doar în parte adevărată, pentru că nu e vorba de orice fel de medic, ci de unul specializat. Or, la "incidentul Cezar Avramuţă" a fost trimisă doar o asistentă medicală. În plus, Stegarul Dac:
2. nu a ameninţat că se sinucide;
3. nu prezenta semne de "tulburare psihică";
4. a refuzat în scris, de două ori, internarea;
5. a fost indus în eroare (adică, mai pe şleau, a fost păcălit că e îngrijorătoare starea sa de sănătate în urma grevei foamei pe caniculă, astfel încât omul nu s-a mai împotrivit, în cele din urmă);
6. nu a beneficiat de un însoţitor în ambulanţă (Legea Sănătăţii mintale, Art. 47, al. 2 prevede că: Transportul bolnavului psihic cu ambulanta se efectueaza, intotdeauna, cu insotitor);
7. a fost contenţionat (imobilizat) în ambulanţă contrar prevederilor legii (vezi aici art. 39 din Legea Sănătăţii Mintale), care spune că se procedează la contenţionare "pentru a salva de la un pericol real şi concret viaţa, integritatea corporală sau sănătatea lor (a pacienţilor, n.n.) ori a altei persoane"; de asemenea, "folosirea mijloacelor de contenţionare trebuie să fie proporţională cu starea de pericol, să se aplice numai pe perioada necesară doar atunci când nu există o altă modalitate de înlăturare a pericolului". Care pericol, practic, nu exista;
7. declară că Procesul Verbal nu reflectă întocmai realitatea; ca atare, nu este clar dacă Poliţia a îndeplinit toate cerinţele legale pentru a solicita, conform legii, internarea nevoluntară.

Probabil că Legea Sănătăţii Mintale a fost încălcată încă în şi mai multe sensuri, probabil că s-au mai încălcat şi alte legi în cazul Avramuţă.

Ceea ce am vrut însă să subliniez este faptul că în sistemul kafkian în care trăim un bolnav psihic cu acte, fără discernământ, care prezenta pericol iminent pentru persoanele din jur, a fost internat la Obregia cu foarte mare greutate, în pofida actelor doveditoare ale bolii, în pofida pericolului iminent, în pofida martorilor şi în pofida cererii de internare făcută de familia bolnavului; pe scurt, în pofida îndeplinirii condiţiilor legale ale internării nevoluntare.

În schimb, în acelaşi sistem, un om sănătos, fără semne de tulburare psihică, este internat împotriva voinţei sale, cu încălcarea mai multor drepturi, şi ajunge în doi timpi şi trei mişcări, fără prea mari discuţii, la spitalul de psihiatrie.

Cam atât.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu