Cum am aflat că Statul așteaptă să mor

(Preluat de pe auricabadea.wordpress.com)

Note de jurnal: Noaptea de Paște 2009

În noaptea de Paște a anului 2009 soțul meu a făcut prima criză de violență. Nu știam cum să-i facem față. Nu reacționa la vorbe bune, nici la tentativele noastre de a-l mângâia, de a-l lua în brațe și a-l liniști. De fapt, a reacționat așa cum boala lui îi dicta atunci: cu violență extremă. NU puteam răspunde la violența lui cu violență. Pentru că boala îl făcea astfel, el nu purta nici o vină.

Pe de altă parte, nici noi, cei apropiați, nu aveam nici o vină pentru ce se întâmpla. Am făcut ceea ce trebuia făcut: am sunat la 112. Doamna dispecer mă întreba PE MINE pe cine vreau să-mi trimită: Salvarea sau Poliția. Dar mi-a pus în vedere că soțul meu nu putea fi internat fără ca cei de la Salvare să aibă acordul lui! “Ce acord, doamnă, nu înțelegeți? Are demență mixtă, n-are discernământ, NU își poate da acordul!”

Până la urmă ne-au trimis și Salvarea, și Poliția. După ce l-au liniștit și l-au băgat în dubă (a Salvării, nu a Poliției), am întrebat și noi, ca omul care se confruntă cu o astfel de situație gravă pentru prima dată: “Ce facem, domnilor, în această situație, noi, ca îngrijitori? Nu putem face față, poate să ne omoare în casă într-o zi! Nu-l putem interna undeva, nu există vreo instituție de stat care să se ocupe de astfel de cazuri?” Răspunsul – atât de la cei de la Salvare, cât și de la Poliție, a fost ULUITOR: “Ba există, doamnă, există.  Dar acolo nu vi-l ia la cerere, trebuie întâi să facă moarte de om, ca să vină să vi-l ia obligatoriu!“

În acea noapte de Paște am înțeles că drumul nostru va fi lung și greu, într-un sistem care așteaptă să mori pentru a lua măsuri ca să te ajute…

Aurica A. Badea