marți, 9 aprilie 2013

Demența made in Romania


... sau Slalom printre cretini 2
(Articol apărut prima dată pe AntiTot)

 Bine v-am regăsit pe AntiTot! Sunt tot eu, bătrânelul care face zilnic Slalom printre cretini, într-un sistem care l-ar umili crunt pe Kafka. Am revenit aici pentru că AntiTot mi-a dat o voce, mi-a permis să-mi strig revolta. Nu știu câți m-au auzit, dar îmi place să cred că măcar 2-3 persoane mi-au aflat povestea și vor fi pomenit-o mai departe, măcar ca exemplificare pentru sistemul cretin de exterminare a celor neajutorați. Da, de exterminare, îmi asum senin termenul, cu probe. Ba mai mult, vă invit și pe voi să veniți cu probele voastre. Nu mă îndoiesc că ele există.

Am revenit aici pentru că data trecută am promis că vă voi mai împărtăși câteva episoade din înfruntarea mea cu sistemul. Promit însă să îmi fac cât de curând un blog (iată, l-am făcut, bine ați venit!), unde sper să pot găzdui și poveștile altora. Da, știu că oamenii nu se dau în vânt după povești triste și / sau disperate, știu că toți preferăm să ignorăm mizeria și nenorocirea altora, ne îndepărtăm de ele cu binecunoscuta expresie "Doamne ferește, să fie la ei, acolo!" și cu speranța ca noi să nu avem vreodată de înfruntat mizeria, nenorocirea, boala. Boala incurabilă, care nu afectează doar bolnavul, ci întreaga sa familie, din toate punctele de vedere: fizic, psihic, financiar, social, profesional, emoțional… O boală precum cancerul, de pildă. Ori Alzheimer. Ori demența mixtă.

Vă atrag atenția că "poveștirile adevărate" care urmează fac parte din categoria "să fie la ei, acolo". Adică la mine. Și la cei ca mine. Prin urmare, dacă preferați "tactica struțului", vă rog să opriți aici lectura.

Dacă însă sunteți doar un pic curioși în privința a ceea ce vi se poate întâmpla chiar mâine, chiar acum, când citiți aceste rânduri, fiecăruia dintre voi în parte, vă sfătuiesc să aveți răbdare cu mine și să citiți până la capăt. Măcar să știți la ce vă puteți aștepta. Și poate să luați măsuri înainte ca nenorocirea să se abată peste voi, să nu vă ia pe nepregătite, cum m-a luat pe mine și pe familia mea. Nu știu dacă voi veți reuși să spulberați sistemul, să faceți față tuturor cretinilor și cretinităților aferente acestuia. Vă doresc să nu aveți de a face cu el. Iar dacă asta se va întâmpla, totuși, vă doresc să aveți mijloacele de a înfrunta totul și de a învinge…

A venit vremea să vă împărtășesc secretul bolii mele. Sunt dement. Cu acte în regulă. Nu știu cum se exprimă asta "politically correct", știu doar că diagnosticul meu este "demență mixtă". M-am pricopsit cu el în urma unui accident vascular cerebral, acum câțiva ani. Prima mea înfruntare cu sistemul medical din România a fost în ziua când am început să prezint simptomele unui AVC – dureri de cap insuportabile, dezorientare, dificultate în vorbire, amnezie. A sunat soția mea la Urgențe. I s-a spus că nu pot trimite un echipaj decât peste 4 ore! Or, se știe – ori măcar cei de la Salvare ar trebui să știe – că factorul timp este crucial în AVC. Nu am avut norocul unei intervenții la timp. E adevărat, doctora de familie, pe care de asemenea a sunat-o nevastă-mea, și-a dat seama că prezentam simptomele unui AVC și a sfătuit-o să nu aștepte Salvarea, să mă ducă urgent la cel mai apropiat spital. Și m-a dus. La Universitar. Celebrul Spital Universitar. Însă acolo am așteptat 2 ore o intervenție corespunzătoare oarecare (hm… parcă termenul optim de intervenție în caz de "suspect de AVC" era 20 de minute??). Atacul propriu-zis, deosebit de violent, care m-a nenorocit pe viață, a avut loc chiar acolo, sub ochii medicilor care îmi examinau reflexele, după ce îmi făcuseră EKG și alte analize. La tomograf m-au trimis abia după ce am intrat în comă din cauza atacului cerebral petrecut sub ochii lor

Astăzi țin neapărat să vă împărtășesc o altă experiență cu 112. S-a întâmplat într-o zi caniculară de iulie. 13 iulie. Număr cu noroc pentru cei cărora în acea zi li s-a făcut rău din cauza căldurii și pentru care 112 a intervenit prompt, salvându-le viața. Eu însă am fost repartizat de destin în "categoria clasicilor" care pe 13 au ghinion…

S-a abătut în acea zi peste mine o criză îngrozitoare, prelungită de demență, cu tot tacâmul: dezorientare, anxietate, tulburări grave de comportament, violență verbală și fizică… am urlat, am fugit pe ușă, mi-am atacat soția și fiica… În fine, am făcut cam tot ce poate face un dement într-o criză de demență. Noroc că "fetele mele" (soția și fiica) mă iubesc. Nu m-au agresat, nu m-au imobilizat, au încercat să mă scoată din criză cum fac ele de obicei și cum de regulă reușesc să mă scoată din întuneric: cu vorba bună, caldă, cu îmbrățișări (ghinionul lor, că s-au apropiat de mine, dându-mi prilejul să le lovesc), cu pastiluțe ascunse în prăjiturele… Nu a mers nici una dintre tacticile cu care mă potolesc în general. Criza mea se prelungea și violența mea creștea cu ea…

Au sunat, deci, la Salvare. La 19:25 – primul apel. Urmat de încă 5 apeluri, din ce în ce mai disperate, într-un interval de 3 ore. Interval în care au încercat să mă potolească, pe rând, vreo 4 persoane, care au cedat, pe rând: una a făcut o criză de inimă, una – un puseu de tensiune, alta – o cădere de calciu, și o alta – o criză de nervi… Iată, deci, că, dacă venea Salvarea, avea de salvat încă 4 persoane pe lângă mine…
Dar Salvarea n-a venit... La ultimul apel, de la ora 22:22, ni s-a comunicat, cu regret, că sunt mii de cazuri de persoane afectate de caniculă, că ei intervin la toate, că ne-au pus pe "caiețelul de urgențe" și că, dacă va continua ori va reveni criza mea, să sunăm oricând în timpul nopții, ori mai bine de dimineață, și vor face tot posibilul să ajungă… Ne-au expediat elegant, cum s-ar zice, și m-au pus în cârca familiei, să se descurce cum o putea ("poate îi dați niște medicamente, ceva" – hello, eram într-o stare îngrozitoare de violență fizică, chiar credeți că ar fi putut cineva să mă potolească cu o pastiluță? Păi eu refuz pastiluțele și în starea de "demență normală", darămite în starea de "demență violentă"?!?!?).

Evident, într-un sfârșit, criza mi-a trecut de la sine. Probabil de oboseală. M-a consumat fizic suficient de mult ca să adorm, în final, ca un prunc nevinovat…

Pentru cei dintre voi care probabil se întreabă ce am mai făcut cu pensia, iată aici un "update". Am fost la o comisie care a stabilit că:

  • - tratamentul pe care l-am urmat până acum, vreme de 4 ani, a fost necorespunzător, 1. Pentru că am fost tratat psihiatric și nu neurologic, cum ar fi trebuit și 2. Pentru că medicamentele se băteau cap în cap și nu era recomadabil a fi luate împreună. Deci, una peste alta, tratamentul de până acum mi-a făcut mai mult rău decât bine… 
  • - handicapul meu nu mai este încadrat în categoria "grav", ci "moderat"; prin urmare, am dreptul la o pensie de doar 30 lei pe lună… - trebuie să mi se administreze alte medicamente, care nu sunt compensate – deci, alți bani, altă mâncare de pește; să mai menționez că prețul unui singur medicament depășește cu mult pensia aceea de 30 de lei, la care statul mi-a dat dreptul? 
  • - mă încadrez de acum înainte în categoria "revizuibil" – adică o dată pe an trebuie să mă prezint la o comisie care să constate dacă m-am vindecat au ba de demență… Vorba aia, dacă ei consideră că domnul fără picioare are șanse de vindecare, de ce nu mi s-ar regenera și mie, ca prin minune, creierul făcut terci? Că doar îl mai am la locul lui, spre deosebire de domnul acela lipsit de membre, deci, logic, șansele mele de vindecare sunt mult mai mari decât ale lui, nu-i așa? 

Aș vrea să pot spune că toate astea mă miră. Dar nu pot.
Aș vrea să vă ofer un happy ending. Dar nu pot.
Incidente cu 112 am mai avut și foarte probabil voi mai avea. Problema pensiei nu mi-am rezolvat-o – probabil nu mi-o voi rezolva, căci tomograful mă costă cât pensia. Fetele mele mă rabdă și au grijă de mine, le consum timpul sută la sută și nervii peste sută. La azil nu pot să mă dea. Tarifele sunt exorbitante. Iar la căminele de bătrâni de la stat îmi vor lua amărâta de pensie în schimbul unor umilințe și batjocuri plătite mult prea scump

P.S. Nu-mi place să mă plâng. Demersul acesta pe AntiTot este destinat conștientizării unor probleme crunte, reale, ascunse sub preș de TOATĂ lumea care se confruntă cu demența: persoanele și personalul din sistem, care nu numai că nu pot rezolva aceste probleme, dar nici nu încearcă, aparținătorii bolnavilor de demență, care știu că problema lor nu numai că nu se poate rezolva, dar nici nu-i va ajuta nimeni, niciodată, că întotdeauna vor fi lăsați singuri să se descurce cum or putea, "societatea civilă" care mai ia cunoștință ocazional de astfel de probleme și ridică din umeri, speriată și neputincioasă...
Între timp, noi, noi cei care am fost odată ca voi, ne stingem încet, într-un întuneric din ce în ce mai mare:

  I'm breaking, I can feel it inside Something's taking, Over my mind Causing page after page Of memories to fade ...into nothing I'm losing, More of me every day It's confusing, I feel lost and betrayed, As places an' things, Faces and names, ...fade to nothing ...(Refren) I'm not me anymore, Not who I use to be anymore, There's a thief running loose in my head, A thief who won't rest till I'm dead, Stealing my mind, One cell at a time, ...till I'm nothing I hate this, I can't run I can't fight, I can't take this, I feel buried alive, I don't know who I am, Just the shell of some man, ...left with nothing
__________________________
Vezi şi:

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu