De fapt, cred că eu însumi mă pot încadra foarte bine în această categorie, a oamenilor care au ajuns demenți ‒ în adevăratul sens al cuvântului, cu certificat de boală - , din cauza sistemului. Cum s-a întâmplat asta? Ei bine, prin acumulare de experiențe traumatizante, generate de funcționarea proastă a sistemului. Sau de funcționarea excelentă a unui sistem prost, menit să-i distrugă pe cei ca mine. Fără bani, fără putere, fără influență. Oameni modești, care toată viața au muncit și și-au văzut de treabă.
Înainte de Revoluție, am fost șef de secție la IMGB. În urma unui accident de muncă ‒ de care nu am fost vinovat și a fost mușamalizat, pentru că în comunism totul trebuia să meargă ca pe roate ‒ am rămas mutilat: trei degete de la mâna stângă mi-au fost retezate. După acest accident am lucrat ca paznic. După Revoluție – restructurări. Am rămas fără serviciu. Apoi ‒ fără casă: executare silită pentru neplata întreținerii. De unde să plătesc, dacă nu aveam slujbă și nimeni nu mă angaja?
Ulterior cu greu mi-am găsit de muncă: eram trecut bine de 50 de ani.Vreme de câțiva ani m-am descurcat de pe o zi pe alta, cu celebrul salariu minim din care cred ei, cei ce ne conduc, că se poate trăi...
Dar la 58 de ani am rămas din nou fără slujbă. Picătura care a umplut paharul: după 35 de ani de muncă, nu mă mai angaja nimeni, nici la pensie nu puteam ieși. Am măcinat în mine o durere surdă, o revoltă neputincioasă, o zbatere tumultoasă și zadarnică.
Până într-o zi când toate acestea m-au ajuns din urmă, au izbucnit violent în afară, m-au doborât: în octombrie 2008, la 58 de ani, am suferit un violent accident vascular cerebral. Nu m-a ucis, dar în urma lui am rămas dement. Demență mixtă: vasculară + Alzheimer (de fapt, diagnosticul de Alzheimer a fost necesar pentru că această boală este singura formă de demenţă recunoscută în România ca provocând handicap progresiv fizic şi psihologic, celelalte nu beneficiază de sprijin din partea statului)
În generozitatea sa, Statul mi-a dat o mizeră pensie de boală. Nu am meritat nici măcar o pensie anticipată. Nu știu de ce nu am meritat-o. Datoria față de societate mi-am făcut-o. Iar de muncit, nu voi mai putea munci nicicând...
La nici o lună după AVC-ul meu,
în noiembrie 2008, soţia mea a descoperit că în ea zăcea cancerul. De col
uterin. În anul următor s-a operat. Acum e şi ea pensionară, pe caz de boală:
350 lei pe lună. Între timp, s-a ales şi cu diabet şi hipertensiune.
Cu greu ar
încăpea în cuvinte suferinţele năpustite asupra familiei noastre odată cu
aceste cumplite, implacabile boli. Cu greu aş putea descrie cum gaura neagră a
demenţei ne-a epuizat toate resursele: fizice, psihice, financiare.
Acest blog ‒ administrat de familia mea ‒ este destinat a prezenta avatarurile mele prin sistemul de sănătate românesc. Care nu are o strategie naţională privind demenţa - considerată în lumea civilizată o prioritate.
De asemenea, este menit să evidențieze problemele legate de demență, despre care publicul ‒ în special cel din România ‒ nu are cunoștință. Ignoranţă, prejudecăţi, spaimă, ruşine - cam astea sunt principalele caracteristici ale gândirii şi simţirii românului în legătură cu demenţa.
Nu în ultimul rând, este pornit în scopuri caritabile. Problemele noastre sunt adeseori de nedepăşit, pe toate planurile, iar posibilitățile tind către zero: pensiile sunt mici, nevoile sunt mari, cheltuielile – enorme. Cancerul şi demenţa ne-au adus la capătul puterilor.
Dacă vreţi şi puteţi să ne ajutaţi, am deschis un cont la Raiffeisen Bank,
Agenţia Armenească:
RO65RZBR0000060016159423. Cod SWIFT: RZBRROBU Titular: Badea Aurica
Constantin Andrei şi familia
Sau, mai simplu, prin Paypal (O donaţie de 5
euro, nu e necesar un cont Paypal):
Mie mi se pare ca sunteti mai intreg la cap decat multi altii care nu au dementa...Poate exista o asociatie...si altii care gandesc la fel ca dvs.
RăspundețiȘtergereMulţumim pentru comentariu. Da, e adevărat, în (mai) multe privinţe soţul meu e mai întreg la cap decât alţii, care nu suferă de această boală. Blogul acesta însă este întreţinut de familie. E scris la persoana întâi pentru că vrem să fie vocea lui. Dacă ar putea, ar scrie el însuşi. Dar nu poate. Noi trăim însă cu el, alături de el, îi ştim gândirea şi sufletul şi îi transmitem mesajul, aşa cum ar face-o el însuşi, dacă ar mai fi în vremurile lui bune.
RăspundețiȘtergere